Am citit undeva că toţi suntem singuri într-un fel pe care nicio altă fiinţă umană nu îl poate înţelege. Singura problemă e că între a fi singur şi a fi singuratic e o mare diferenţă.
Singur eşti din când în când. Se mai întâmplă.
Singuratic eşti mereu. Tu n-ai nevoie de nimeni, poţi lăsa pe oricine în urmă, nu eşti legat de casă, maşină, mamă, tată, suflet pereche. Tu eşti al tău şi-atât.
N-ai nevoie de companie, te obosesc oamenii modeşti, mediocri şi cu orizonturi demne de un arici.
Tu eşti în stare să înţelegi orice: că fiecare are un motiv pentru acţiunile lui, oamenii au ambiţii prosteşti şi copilăreşti şi tu stai cuminte, îi laşi să-şi facă de cap pentru că ştii că asta îi face să se simtă bine.
Tu eşti undeva sus şi vezi totul, înţelegi tot. Tu eşti în lumea ta şi e aşa de bine că nu vine nimeni în vizită. Ultimul muritor care a trecut pe-acolo a uitat să-şi plătească chiria pe ultima lună şi a lăsat totul împrăştiat. Atâta ştiu să facă chiriaşii. Fuck them.
Suntem singuratici. Ne place. Mie cel puţin îmi place. E o plăcere perversă în a şti că eşti zmeu în toată povestea şi nimeni nu e de partea ta. Toţi îi ţin partea plafonatului Făt-Frumos şi ameţitei Ileana care nu e în stare de nimic. Incredibil.
E totul atât de interesant la nivelul ăsta. Te amuză încercările unora să-ţi fure comoara. Să pătrundă în bârlogul tău prin metode puse cu greu la cale.
Şi dintr-o dată te trezeşti că se clatină turnul. Ai tot ignorat mişcările, ai tot spus că nu e nimic important, că lumea ta e construită să reziste la aşa ceva.
Nimeni nu-ţi fură ţie bucăţi din gânduri, nu te laşi tu aşa uşor.
Partea idioată e că nu te-ai gândit niciodată că ar putea fi alt zmeu, din altă poveste, care a fost aruncat de vreun blestem în filmul tău. Ăsta ştie unde să lovească, ăsta nu se joacă. Are artileria grea după el şi nu-i frică să arunce asupra ta cu tot ce are. Tu şti asta. Tu şti ce putere are. O ai şi tu. Şi-acum te întrebi: lovesc înapoi sau îl primesc de bună voie înăuntru? Poate dacă faci asta nu distruge tot în calea lui. Să te lupţi sau să-i îmbrăţişezi nebunia? Pănă la urmă, e de-al tău. El ştie prea bine cum să-şi plătească chiria. La termen şi prea personal. Şi ăsta măcar ştie că nu-ţi place dezordinea, îşi strânge catrafusele după fiecare luptă pe care o s-o aveţi. E ca tine. Sunteţi la fel.
Dar amândoi ştiţi ca asta n-o să vă schimbe. Tot singuratici rămâneţi. Doar împărţiţi un turn, o lume, o poveste, un pat, acelaşi zâmbet pervers şi nişte sfori cu care vă legaţi unul pe celălalt când demonii din voi urlă prea tare.
Dar acum sunteţi doi, aveţi şanse să-i stricaţi povestea lui Eminescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu