Se fac planuri. Se cere iertare. Se vorbește mult și prost, pentru că nu veți munci pentru planurile care le faceți în seara asta și nici iertare nu vă cereți sincer... și nici nu îi iertați cu adevărat pe cei ce v-au înșelat inimile sensibile.
Pentru cei mai norocoși dintre noi - ăștia aroganți și nebuni care am avut pertinența de a face ceva pentru planurile de acum exact un an - lumea e diferită acum.
Am suferit pentru ce ne-am dorit, ne-a durut sufletul ăla negru să vedem cum lăsăm în spate lucrurile care ne afectau, dar am zâmbit pervers spre brațele și mâinile alea mari care ne așteptau după ziduri... pentru că suntem femei și știm noi ce știm ;)
Mă înclin în fața oamenilor care i-am cunoscut. Am cunoscut femei mai tinere decât mine care m-au învățat multe, am cunoscut femei mai înaintate în vârstă care m-au ajutat să-mi jur mie că nu voi ajunge ca ele.
Și am cunoscut un bărbat perfect. Și bărbați ce fac de râs sexul pe care îl reprezintă. Și tot cu bărbatul cu care mi-am început anul îl și închei, indiferent de ce s-a întâmplat de-a lungul lui.
joi, 31 decembrie 2015
duminică, 28 iunie 2015
Eminescu nu ştie nimic.
Am citit undeva că toţi suntem singuri într-un fel pe care nicio altă fiinţă umană nu îl poate înţelege. Singura problemă e că între a fi singur şi a fi singuratic e o mare diferenţă.
Singur eşti din când în când. Se mai întâmplă.
Singuratic eşti mereu. Tu n-ai nevoie de nimeni, poţi lăsa pe oricine în urmă, nu eşti legat de casă, maşină, mamă, tată, suflet pereche. Tu eşti al tău şi-atât.
N-ai nevoie de companie, te obosesc oamenii modeşti, mediocri şi cu orizonturi demne de un arici.
Tu eşti în stare să înţelegi orice: că fiecare are un motiv pentru acţiunile lui, oamenii au ambiţii prosteşti şi copilăreşti şi tu stai cuminte, îi laşi să-şi facă de cap pentru că ştii că asta îi face să se simtă bine.
Tu eşti undeva sus şi vezi totul, înţelegi tot. Tu eşti în lumea ta şi e aşa de bine că nu vine nimeni în vizită. Ultimul muritor care a trecut pe-acolo a uitat să-şi plătească chiria pe ultima lună şi a lăsat totul împrăştiat. Atâta ştiu să facă chiriaşii. Fuck them.
Suntem singuratici. Ne place. Mie cel puţin îmi place. E o plăcere perversă în a şti că eşti zmeu în toată povestea şi nimeni nu e de partea ta. Toţi îi ţin partea plafonatului Făt-Frumos şi ameţitei Ileana care nu e în stare de nimic. Incredibil.
E totul atât de interesant la nivelul ăsta. Te amuză încercările unora să-ţi fure comoara. Să pătrundă în bârlogul tău prin metode puse cu greu la cale.
Şi dintr-o dată te trezeşti că se clatină turnul. Ai tot ignorat mişcările, ai tot spus că nu e nimic important, că lumea ta e construită să reziste la aşa ceva.
Nimeni nu-ţi fură ţie bucăţi din gânduri, nu te laşi tu aşa uşor.
Partea idioată e că nu te-ai gândit niciodată că ar putea fi alt zmeu, din altă poveste, care a fost aruncat de vreun blestem în filmul tău. Ăsta ştie unde să lovească, ăsta nu se joacă. Are artileria grea după el şi nu-i frică să arunce asupra ta cu tot ce are. Tu şti asta. Tu şti ce putere are. O ai şi tu. Şi-acum te întrebi: lovesc înapoi sau îl primesc de bună voie înăuntru? Poate dacă faci asta nu distruge tot în calea lui. Să te lupţi sau să-i îmbrăţişezi nebunia? Pănă la urmă, e de-al tău. El ştie prea bine cum să-şi plătească chiria. La termen şi prea personal. Şi ăsta măcar ştie că nu-ţi place dezordinea, îşi strânge catrafusele după fiecare luptă pe care o s-o aveţi. E ca tine. Sunteţi la fel.
Dar amândoi ştiţi ca asta n-o să vă schimbe. Tot singuratici rămâneţi. Doar împărţiţi un turn, o lume, o poveste, un pat, acelaşi zâmbet pervers şi nişte sfori cu care vă legaţi unul pe celălalt când demonii din voi urlă prea tare.
Dar acum sunteţi doi, aveţi şanse să-i stricaţi povestea lui Eminescu.
Singur eşti din când în când. Se mai întâmplă.
Singuratic eşti mereu. Tu n-ai nevoie de nimeni, poţi lăsa pe oricine în urmă, nu eşti legat de casă, maşină, mamă, tată, suflet pereche. Tu eşti al tău şi-atât.
N-ai nevoie de companie, te obosesc oamenii modeşti, mediocri şi cu orizonturi demne de un arici.
Tu eşti în stare să înţelegi orice: că fiecare are un motiv pentru acţiunile lui, oamenii au ambiţii prosteşti şi copilăreşti şi tu stai cuminte, îi laşi să-şi facă de cap pentru că ştii că asta îi face să se simtă bine.
Tu eşti undeva sus şi vezi totul, înţelegi tot. Tu eşti în lumea ta şi e aşa de bine că nu vine nimeni în vizită. Ultimul muritor care a trecut pe-acolo a uitat să-şi plătească chiria pe ultima lună şi a lăsat totul împrăştiat. Atâta ştiu să facă chiriaşii. Fuck them.
Suntem singuratici. Ne place. Mie cel puţin îmi place. E o plăcere perversă în a şti că eşti zmeu în toată povestea şi nimeni nu e de partea ta. Toţi îi ţin partea plafonatului Făt-Frumos şi ameţitei Ileana care nu e în stare de nimic. Incredibil.
E totul atât de interesant la nivelul ăsta. Te amuză încercările unora să-ţi fure comoara. Să pătrundă în bârlogul tău prin metode puse cu greu la cale.
Şi dintr-o dată te trezeşti că se clatină turnul. Ai tot ignorat mişcările, ai tot spus că nu e nimic important, că lumea ta e construită să reziste la aşa ceva.
Nimeni nu-ţi fură ţie bucăţi din gânduri, nu te laşi tu aşa uşor.
Partea idioată e că nu te-ai gândit niciodată că ar putea fi alt zmeu, din altă poveste, care a fost aruncat de vreun blestem în filmul tău. Ăsta ştie unde să lovească, ăsta nu se joacă. Are artileria grea după el şi nu-i frică să arunce asupra ta cu tot ce are. Tu şti asta. Tu şti ce putere are. O ai şi tu. Şi-acum te întrebi: lovesc înapoi sau îl primesc de bună voie înăuntru? Poate dacă faci asta nu distruge tot în calea lui. Să te lupţi sau să-i îmbrăţişezi nebunia? Pănă la urmă, e de-al tău. El ştie prea bine cum să-şi plătească chiria. La termen şi prea personal. Şi ăsta măcar ştie că nu-ţi place dezordinea, îşi strânge catrafusele după fiecare luptă pe care o s-o aveţi. E ca tine. Sunteţi la fel.
Dar amândoi ştiţi ca asta n-o să vă schimbe. Tot singuratici rămâneţi. Doar împărţiţi un turn, o lume, o poveste, un pat, acelaşi zâmbet pervers şi nişte sfori cu care vă legaţi unul pe celălalt când demonii din voi urlă prea tare.
Dar acum sunteţi doi, aveţi şanse să-i stricaţi povestea lui Eminescu.
joi, 21 mai 2015
Work and Travel: The beginning of my summer story
The idea sounded pretty simple in the beginning, but now, with three more weeks until I leave for The States, I have to admit that the last months haven't been so relaxing. The process that got me here was rough. I don't know if this was the case for every participant in the program, but for me things did not went smooth.
If you intend to enter the Work and Travel program, you should think very carefull ahead if you really want to do it, consider every aspect of it, ask for advice from previous participants and make sure it's not a rushed decision. I know that the idea of spending a summer in The United States sounds like a dream for most of us, but there's more to this process that meets the eye.
From the start, I had problems with the paperwork, the bank transfers, and I've always been forced to make a lot of trips to my home town to solve certain aspects.
All of the above would have been acceptable, but when the moment to choose our jobs for the summer arrived, the things tended to go from bad to worse. I decided to go through this experience with a friend of mine, that was the main reason behind my decision to start the program and we were really excited to take this trip together. We applied for jobs at the Montage Deer Valley Hotel in Utah and we were pretty confident we would get it. We traveled from Timisoara to Bucharest for the job interview that lasted 3 minutes only to find out, one week later, that I got the job and my friend was rejected. We were disapointed, didn't know what to do, we even considered the idea of leaving the program and lose the 1200$ that we spend so far. I was not thrilled by the idea of spending the summer with strangers and not with my best friend as I hoped for months.
We thought about the whole situation for a few days and decided to continue our journey separately, to work for three months in different states and spend the last month of our program traveling together. After that, I was safe at my new job, but my friend was accepted and rejected afterwards from another 2 jobs.
We thought about the whole situation for a few days and decided to continue our journey separately, to work for three months in different states and spend the last month of our program traveling together. After that, I was safe at my new job, but my friend was accepted and rejected afterwards from another 2 jobs.
Getting the visa was also a complex and demanding process. Besides all the paperwork that had to be done, the day I got to the United States Embassy was not pretty. It was raining, it was cold, 300 students were in front of me and we all stayed and wait for our turn to enter the Embassy for three freezing hours.
I still have three weeks until I leave for a summer in Utah and I hope that my problems have stopped and everything will be ok but I sincerely doubt that, so if you choose to follow my path make sure you have the nerves, the patience, the money and time to deal with all the aspects of this program,
Leaving the bad part aside, I can only hope that it was all worth it and my summer in The States will make me forget and even regret that I had moments along the way when I wanted to give up.
vineri, 27 februarie 2015
Ok.
Sa vezi cum cineva isi pierde incet-incet interesul fata de persoana ta e una dintre cele mai urate stari in care poti sa ajungi. Dar daca e vorba de tine, cand esti tu cel care isi pierde interesul... Dumnezeule, te simti bine!!! Sa vezi cum oameni care aveai impresia ca vor ajunge sa conteze in viata ta, pe care ii admirai in nebunia lor, care credeai ca te vor ajuta sa vezi lumea altfel, sunt simpli muritori de rând, nu genii neintelese sau zmei.
Ridicam in slavi simple stele, crezand ca sunt lună sau soare.
De atatea ori mi s-a intamplat sa-mi pierd interesul fata de fiinte mediocre, incat am crezut ca nimeni nu-mi poate castiga vreodata bucati din ganduri, sa le ocupe cu fantezii si sa-mi ridice colturile buzelor intr-un zambet pervers in momente nepotrivite.
Esti inteligent, dar asa prostut. Invata odata sa nu mai pui apa florilor care s-au ofilit. E sigurul mod prin care te vei si ma vei impresiona.
Pana atunci, calatorie insprancenata, love!
vineri, 13 februarie 2015
22/23
Intotdeauna mi-am urât ziua de nastere. Motiv pentru care pana la 23 de ani nu mi-am sărbătorit-o. In fiecare an acelasi scenariu: urari goale, oameni obligati sa ma sune, cadouri total nepotrivite. In sufletul meu, acolo jos de tot, mereu am sperat la o zi de nastere in care oamenii aproape de inima mea sa nu-mi cumpere cadouri extravagante, ci unele simple, care sa-mi arate cat insemn pentru ei. Asta nu s-a intamplat si eu am ajuns sa ma revolt împotriva acestor sarbatori. In ultimii doi-trei ani am fost mereu singura de ziua mea si incepusem sa ma obisnuiesc cu acest obicei. Pana anul acesta cand la indemnurile prietenei mele am cedat si am fost de acord sa incerc sa ma bucur de ziua "mea". Cea mai buna decizie pe anul asta. Am descoperit ca nu era de vina ziua de 12 februarie, ci oamenii care imi erau aproape pana acum.
Si spun asta pentru ca cei care au fost langa mine in 2015 mi-au oferit emotii pe care nu ma asteptam sa le simt vreodata.
Incepand de la un getaway la Cluj, trezit cu mesaje scrise cu ruj pe oglinda sau pe hartii, cadouri perfecte care mi le doream si mi s-au potrivit perfect pana la o surpriza pe care mereu sufletul femeii din mine cu prea multe filme in cap si-a dorit-o... Oamenii nu inceteaza sa ma surprinda si nu pot fi decat recunoscatoare pentru ca au rupt vraja neagra ce stapanea asupra zilei de 12 februarie.
22 a fost varsta celor mai majore schimbari din viata mea. Am facut, invatat, lasat in urma prea multe lucruri. Uitandu-ma inapoi nu-mi vine sa cred ca am fost in stare de toate astea. Dar asa am ajuns la un 23 plin de spontaneitate, alaturi de oameni noi si frumosi, am cunoscut minti incredibile si suflete capabile de trairi intense si cu substrat serios.
23. O sa te fac sa nu te uit vreodata.
Ar trebui sa ma ridic acum din pat si sa merg sa ascult Vama, dar cumva...imi place mai mult ce se aude in mine. Si-n plus, maine o sa vad "50 shades". Am nevoie de odihna.
luni, 19 ianuarie 2015
Ma săruți de ,,noapte buna"?
Avem parte de cateva rare momente de sinceritate pura. Fata de noi insine. Esti beat, drogat, euforic, ti-e rau, simti ca mori... Starile astea iti trezesc unele gânduri pe care daca nu ai fi obligat, nu le-ai recunoaste niciodată. Fie realizezi ca te plângi degeaba, viata ta chiar e frumoasa si o duci mult mai bine decat altii. Ai trait realizari, iubiri si atingeri de care altii n-au parte niciodata. Esti bine.
Dar poate aparea si a doua varianta. Ai ajuns acasa singur, stai pe marginea patului cu capul in maini, simti totul la maxim. Stai asa si speri ca odata cu pastila care iti ia durerile se vor duce si gandurile. Si ai dreptate. Dar pe moment simti ca nu esti bine. Nu esti bine tu cu tine. Ai nevoie de ajutor. N-am sa inteleg deloc de ce iti e atat de greu sa recunosti cand ai nevoie de ajutor... Nu te poti misca pentru ca deja se misca totul cu tine. Tot ce vrei e sa vina cineva acum, sa te dezbrace, sa-ti sarute ochii, sa-ti spuna ca esti o pacoste, sa te puna in pat, sa te certe ca esti iresponsabil si sa te intrebe incontinuu: ,,Esti ok?".
Sunt bine. Dar nu cu mine.
Mai am mult pana sa fiu bine cu mine. Recunosc acum asta, maine voi regreta.
Adormim singuri, dezbracati si atinsi doar sinceritate. La un apel distanta.
duminică, 11 ianuarie 2015
Obsesii. Part 1.
Am avut cateva zile grele. Decizii importante de luat, planuri de viitor incurcate si un zambet obsedant fixat in spatele retinei amintirilor mele. Proasta combinatie pentru începutul anului, stiu!
Cu toate astea pe cap, nu mi-am putut lua gandul de la ceva, de la un aspect care ma fascineaza acum tot mai mult.
Hai pune-te pe spate putin si ia-ma de mana. Mergem impreuna la prima cearta serioasa din familia ta, legata de faptul ca esti un rebel, ca trebuie sa te supui unor reguli si ca ar fi cel mai bine sa faci ce iti spun parintii tai. Te-ai suparat, ai plecat la tine in camera si ai plans. Stam amandoi langa patul tau si iti simtim durerea. Ma uit la copilul care plange si vad cum printre lacrimi ii apare pentru prima data un gand. Ma uit la tine, ma strangi de mana... Realizezi si tu ca au trecut 15 ani si tu inca esti bantuit de aceleasi ganduri.
Te iau de acolo si ne oprim la prima ta iubire. Frumos film se deruleaza prin fata noastra. Te vad zambind cand o privesti si ea nu stie. E frumoasa fata... Si pentru prima data, indraznesti sa speri ca meriti ce ti se intampla. Copil naiv. Trec anii si ea impreuna cu toata frumusetea iubirii ei nu pot opri gândul care apare din nou. Ai uitat de el, dar și-a facut loc din nou printre crapaturi... Ma uit la tine. Inca ma tii de mana, dar ti-a dispărut incantarea din privire. Stii ce urmeaza. Ea a plecat, tu ti-ai ascuns monstrii in dulap. Toate fetele care mai vin sa-ti faca curat ocazional nu sunt in stare sa deschida usa de la acel dulap si dupa ce pleaca triste, gandul obsesiv apare din nou. De fiecare data!!!
Experiente noi, adrenalina injectata in vene, sentimente incredibile, oameni frumosi, dureri urâte, focuri nestinse... Tu le-ai incercat pe toate. Si inca ma tii de mana cand le retraiesti pe toate acum, intins pe spate. Tresari, si-mi dau seama ca gandul obsesiv s-a intors in capul tau. Poate ar trebui sa ma supar ca-ti revine acum in minte, dar ma bucur. Ma bucur atat de mult ca te-am gasit. Credeam ca sunt singura. Credeam ca doar eu sunt obsedată de el.
Nu stiu unde o sa ma impinga acest gand, dar mereu voi fi uimita de ceea ce poate face din mintea noastra. Vorbesc de gandul-sentiment-traire ce apare dupa orice experienta noua si care te împinge spre urmatoarea: ai un gol in tine care nu poate fi umplut, saturat, satisfăcut. Crezi mereu ca o noua slujba, o noua realizare, o noua iubire, un nou drog o sa te ajute. Bullshit.
Avem o foame in noi care uneori avem impresia ca am calmat-o. Odata la cateva luni sau cativa ani avem parte de 20 de secunde de fericire, uitare, plutire pură. Atât. Si apoi revine in noi gandul golului si tristetea lui implicita.
Te poti ridica acum, poti sa te desprinzi de mana mea. Mi-a facut placere sa iau parte cu tine la aceasta calatorie. Nu fi trist, cele 20 de secunde pot aparea oricand, dar eu ma bucur sa stiu ca acum esti constient ca întotdeauna iti va lipsi o bucata din suflet, iar acel gol...nu-l va umple nimic si nimeni. Esti la fel de messed up ca si mine. Dragut.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)